O zi de odihnă, plimbare și somn am avut doar, după care am început trainingul pentru jobul meu de vară într-un drăguț restaurant local. Astăzi a fost prima zi în care am lucrat efectiv și am făcut primul meu bacșiș de 25 $ . Mai lent ca și colegele mele, dar I will get there.
Deși au trecut doar șase zile și știu că trebuie să am răbdare, trec printr-o fază de depresie nouă pentru mine. Dacă cineva are mai multe informații despre așa ceva, le aștept cu drag.
Probabil e la mijloc și faptul că nu am mai fost plecată așa departe niciodată, dar am o senzație stranie de neapartenență și înstrăinare și plâng din senin și fără avertizare(tare ciudat) și vreau să zbor înpoi acasă la rochiile mele acum.
Să nu mai zic că mi-e dor de Zaki și a noastră Liz de mor.
Acestea fiind spuse, vă arăt câteva poze din ce văd eu zilnic în drum spre lucru și înapoi. Mai mult nu am umblat. Încă.
Până nu uit, vreau să pun cu liniuță aici câteva idei, pe care sper să le povestesc mai pe larg cândva:
-Aeroportul din Istambul e un loc magic unde într-o oră am avut impresia că am văzut toată lumea, sau măcar câte un reprezentant din fiecare colț al ei.
-Turkish Airlines nu m-a dezamăgit și sper sper să nu o facă nici la întoarcere. Deși am avut emoții, nu mi s-au pierdut bagajele, mancarea a fost chiar bună și am ajuns vie.
-Unde se ține mâncarea în avion și cum naiba de e proaspătă?! Au bucătărie?
-Care e faza cu fusul orar de îmi venea doar să dorm și mă luau niște amețeli neprevăzute?!
-Care e faza cu depresia?
Cam atât pentru moment. Sper ca următoarele postări să fie mai vesele, că acum mai multe întrebări am decât povești.
Noapte bună, România!
No comments:
Post a Comment